Cuvântul reformă, pronunţat de oamenii politici romani, începe să-mi dea frisoane. Nu vreau să-l mai aud. Nu vreau să mai ştiu când fac ei reforme. Să le facă noaptea, când noi dormim şi să ne trezim dimineaţa gata reformaţi. Şi aş mai vrea ca aceste reforme să fie făcute pentru binele nostru, al trăitorilor pe aceste meleaguri, plătitori la greu de taxe şi impozite.
La început n-am înţeles de ce-mi dă fiori acest cuvânt care, având în vedere că trăim în secolul XXI, ar trebui să sugereze treceri fireşti, profund democratice, spre etape superioare ale existenţei noastre economico-sociale. Apoi, analizându-mi mai atent simţămintele, am obţinut revelaţia motivelor care-mi creează această stare. Am înţeles că undeva în subconştientul meu, nesuferitul cuvânt se asociază cu trei perioade, pe care le-am parcurs, parţial sau în totalitate, de-a lungul existenţei mele de aproape cincizeci de ani.
Mi-am amintit de prima perioada, cea comunistă care, timp de patruzeci şi cinci de ani, a încercat să impună nişte aşa-zise reforme, ce ar fi dus, conform propagandei de atunci, la desăvârşirea unei societăţi comuniste profund egalitariste, formata doar din cetăţeni mulţumiţi, lipsiţi de orice ambiţii, oferind „după posibilităţi”, total dezinteresaţi şi primind strict „după nevoile fiecăruia”.
A doua perioadă care mi-a venit în minte, este cea a guvernării CDR-iste (1996 - 2000), când „15000 de specialişti” se învârteau ca nişte oi capii prin sediile instituţiilor de guvernământ, mulţi neînţelegând nici chiar ei cum au ajuns acolo şi nepricepând nimic din ceea ce înseamnă mecanismele de funcţionare a unui stat. Au descoperit şi ei cuvântul salvator „reformă” pe care l-au asociat orbecăielii lor penibile prin hăţişul problemelor complexe ale ţării. Dezastrul economic şi haosul social generate de ineficienţa acţiunilor lor erau explicate românului flămând şi dezorientat, ca fiind primele rezultate ale acestor aşa-numite reforme, care într-o primă fază ar fi avut efecte dureroase pentru populaţie, însă ar fi făcut să curgă lapte şi miere în viitor.
A treia perioadă aş dori să mi-o amintesc, sau s-o uit dacă ar fi posibil, dar din păcate nu se poate, ea fiind în plină desfăşurare şi, din nefericire, se pare, într-o fază incipientă. Aceasta din urmă are elemente comune cu ambele perioade menţionate anterior. „Succesul” orbecăielii actualilor guvernanţi (mulţi dintre ei protagonişti şi ai celei de a doua perioade) – orbecăială pe care ei o numesc tot „reformă” – este asigurat împotriva reacţiei populare printr-un surprinzător de bine orchestrat proces de învrăjbire şi dezbinare a diverselor categorii sociale, foarte asemănător perioadei de instaurare a regimului comunist.
Percepţia mea de simplu cetăţean, care e forţat să asiste neputincios la degradarea tuturor valorilor sociale, culturale şi morale ale naţiunii, este aceea de întoarcere cu circa doua sute de ani în timp. Am senzaţia ca trăiesc acele aspecte ale vieţii sociale, culturale şi economice, pe care mi le imaginam eu ca fiind caracteristice perioadei fanariote, respectiv: o activitate culturală slabă, aproape inexistentă, o economie subdezvoltată şi o fiscalitate împovărătoare, precum şi o populaţie trăind la limita subzistenţei.
Ce nu înţeleg cei mai mulţi oameni politici de pe la noi, dar şi de pe alte meleaguri, este ca nu toţi cei care ajung să conducă destinele unei naţiuni sunt şi reformişti. Cei mai mulţi dintre ei ar trebui să se concentreze doar pe buna administrare a treburilor ţării, bună administrare care duce inevitabil şi la progres. Adevăraţii reformişti sunt oameni de geniu şi se nasc extrem de rar, iar istoria o poate confirma. Ei pot fi număraţi poate pe degetele de la două mâini, în întreaga istorie universală. În schimb, tot istoria ne oferă numeroase exemple de conducători care au crezut că reformă înseamnă ceea ce visau ei peste noapte, mulţi dintre ei pierzându-se definitiv în hăţişurile acesteia. Din păcate, aceştia din urmă au fost mult mai numeroşi decât primii, iar năzbâtiile lor au frânat considerabil dezvoltarea societăţii omeneşti.
