Ce-o fi vrând FMI-ul?

Mă întreb: oare care-o fi planul celor de la FMI? Sigur nu e vorba doar de a obţine profit din banii pe care ni i-au împrumutat. Dacă ar viza doar acest obiectiv, ar impune măsuri certe de redresare economică şi de stabilitate socială. Măsurile pe care le iau însă nu conduc sub nici o formă spre atingerea acestor obiective. Orice ageamiu îşi poate da seama de acest lucru, fără un prea mare efort intelectual. Şi-atunci te întrebi, pe bună dreptate: ce urmăresc?

Sau poate că nu urmăresc nimic ascuns. Poate că ei sunt de bună credinţă şi propun anumite măsuri, în consonanţă cu informaţiile pe care le primesc de la oficialii români. Probabil că guvernanţilor noştri, în frunte cu Prim-ministrul Trăian Băsescu, le-o fi fost jenă să le spună reprezentanţilor fondului, cât este salariul minim în România. Astfel, neinformaţi fiind, au tras şi ei singuri concluzii, din ce le-a mai ajuns din întâmplare, pe la urechi. Au auzit-o probabil pe Elena Udrea cum se ruga să nu ajungem în situaţia grecilor şi au  concluzionat că la noi trebuie să fie mai bine decât în Grecia. Prin urmare, au gândit ei, dacă în respectiva ţară, salariul şi pensia minime sunt pe la 600E, înseamnă că în România astea bat pe la 700-800 E. Aşa că vor suporta românii relativ uşor o creştere a costului gigacaloriei cu 60 la sută, determinată de eliminarea subvenţiei. Adică dacă iarna trecută au putut plăti, fără să fi murit nici unul,  facturi la întreţinere de 150-200 E, iarna viitoare vor mai strânge puţin cureaua şi vor plăti fără probleme 250-300 E.

Asta ar fi varianta hazlie, adică cea care se înscrie în categoria „haz de necaz”. Alta, mult mai serioasă, ar fi aceea că nişte tipi foarte influenţi de pe alte meleaguri, se simt cam afectaţi de criză şi stau pe stoc cu foarte multe echipamente din acestea de încălzit apartamentele, Aşa că Fondul, moca sau pe ceva comisioane (să nu fim atât de naivi şi să nu credem că la ei nu se practică), se străduiesc şi anul acesta, cum de altfel, s-au străduit şi anul trecut, să le mărească puţin cifra de afaceri.

O altă variantă la fel de serioasă (care poate veni chiar la pachet cu cea anterioară), ar putea fi aceea că sistemul de termoficare, destul de bine pus la punct în ultimii ani in multe din oraşele României, să fi intrat în atenţia, unor „mari investitori strategici”. În urma debranşărilor în masă, începute anul trecut şi continuate anul acesta, se va ajunge ca într-un an-doi, ca  respectivul sistem să devina falimentar, deci  de achiziţionat pe nimic. Achiziţia n-o vor putea face însă decât „cei aleşi”, întrucât imediat după pe achiziţie, trebuie să intervină tot Fondul „propunând” nişte măsuri obligatorii, cum ar fi, de exemplu scumpirea în exces a gazelor la consumatorul casnic şi ieftinirea lor la agenţii economici, ceea ce s-ar traduce în faptul că centrala de apartament ar deveni extrem de costisitoare, iar gigacaloria ar deveni din nou accesibilă.

Sunt doar nişte scenarii pesimiste şi practic imposibil de realizat. De altfel, aşa ceva nu s-a întâmplat nici o dată în România şi este greu de crezut c-o să înceapă să se pună în practică de-acum. Plus de asta, eu sunt convins de faptul că Fondul ne vrea doar binele şi că măsurile pe care le „propune”, ne vor duce în curând „pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie” (vă mai amintiţi expresia?...).

Migraţia aleşilor

Îndraznesc, în naivitatea mea incurabilă, să abordez un subiect, despre care s-a vorbit mult, dar care a rămas mereu fără ecou, respectiv despre migraţia aleşilor neamului de la o formaţiune politică la alta.
De ce nici o formatiune politică ori majoritate parlamentară, perindate de-a lungul timpului pe sub cupola Parlamentului, n-a încercat să descurajeze în vreun fel acest fenomen, este de înţeles. Pentru că tuturor, atunci când s-au aflat la putere, le-a convenit să aibă la dispoziţie o portiţă pe care, la nevoie să să o deschidă şi să fluture prin ea un ciolan cărnos, către nişte spirite labile din tabăra adversarilor politici. De ce acest fapt este posibil, iarăşi este binecunoscut: datorită lipsei noastre de reacţie.
Ne dăm sau nu ne dăm seama, noi, cetăţenii de rând... alegătorii, suntem cei înşelaţi. Vine individul, candidează sub doctrina unui partid (aşa subţire, cum e ea!), obţine cel mai mare număr de voturi în colegiul respectiv, intră în Parlament şi constată brusc faptul că nu şi-a ales bine tabăra - aceasta nu are majoritate... deci nu  e la putere. Din acest moment, personajul se-aşează la pândă şi stă cu ochii bine aţintiţi spre "portiţa" mai sus menţionată. Ocazia se iveşte întotdeauna, de regulă după o aşteptare nu prea lungă, iar la semnalul dat cu ciolanul, respectivul schimbă loja. Astfel, cetăţeanul, mai mult sau mai putin turmentat, se trezeşte că, după ce a votat un parlamentar de dreapta, are în fapt, unul de stânga... sau invers.
Această lacună (oare?) legislativă devine însă şi mai periculoasă,atunci când duce la apariţia de formaţiuni politice parlamentare nelegitime, cum vedem că s-a întâmplat deja. Pornind de la acest fapt, ne putem imagina scenarii apocaliptice, care nu sunt imposibil de transpus în practică. Să ne gândim bunăoară, că o anumită grupare extremistă, de stânga sau de dreapta, care în mod normal n-ar avea nici o şansă să pătrundă în Parlamentul României, si-ar infiltra oamenii în toate partidele politice importante. Nu un om-doi, ci cu sutele. Un procent semnificativ dintre aceştia, ar obţine voturile necesare ocupării unui loc în legislativ. După constituirea acestuia, la un semnal, toţi îşi dau demisia din formaţiunile sub oblăduirea cărora au candidat şi ne trezim că în Parlamentul României avem un nou partid, cu denumirea, de exemplu, de Partidul Legionar, sau Partidul Naţional Socialist, sau Partidul Comunist etc. Exemplul este puţin forţat, iar pe unii i-ar putea face să zâmbească, părându-li-se de-a dreptul irealizabil. Să nu uităm însă că istoria este plină de exemple de situaţii care, deşi la un momendat păreau imposibile, s-au transformat mai târziu în realităţi.
Evident, prevenirea unor astfel de situaţii, nu poate fi făcută decât schimbând legislaţia actială, astfel încât, cel care s-a săturat de partidul care l-a sprijinit în alegeri, în momentul în care îl părăseşte, să îşi abandoneze şi locul din Parlament. La fel şi cel care a candidat ca independent, ar trebui să demisioneze, ori să fie exclus din forul legislativ, în momentul în care trece în "barca" vreunui partid politic.
Probabil unii dintre dumneavoastră, cu un simţ al economiei mai dezvoltat, vor spune: "Bine, bine!... dar pe banii cui se vor organiza alegeri în colegiile rămase vacant, ori de câte ori, unii indivizi vor constata că şi-au ales greşit formaţiunea politică?". Din acest punct de vedere însă putem rămâne pe deplin liniştiţi, pentru ca singurele singurele locuri ce se vor vacanta în Parlament între alegeri, în situaţia pe care o propun eu, vor fi tot cele rezultate în urma unor condamnări definitive ori decese.
Problema care se pune, este dacă şi cum vom reuşi vreodată noi, cetăţenii României, să convingem vreo formaţiune sau coaliţie politică, să legifereze în acest sens. Ce metode şi ce mijloace ar trebui să utilizăm? Mai mult: avem noi, ca popor, forţa şi înţelepciunea necesare să iniţiem şi să ducem la bun sfârşit un astfel de demers?

Reforme şi reformişti...

Cuvântul reformă, pronunţat de oamenii politici romani, începe să-mi dea frisoane.  Nu vreau să-l mai aud. Nu vreau să mai ştiu când fac ei reforme. Să le facă noaptea, când noi dormim  şi să ne trezim dimineaţa gata reformaţi. Şi aş mai vrea ca aceste reforme să fie făcute pentru binele nostru, al trăitorilor pe aceste meleaguri, plătitori la greu de taxe şi impozite.

La început n-am înţeles de ce-mi dă fiori acest cuvânt care, având în vedere că trăim în secolul XXI, ar trebui să sugereze treceri fireşti, profund democratice, spre etape superioare ale existenţei noastre economico-sociale. Apoi, analizându-mi mai atent simţămintele, am obţinut revelaţia motivelor care-mi creează această stare. Am înţeles că undeva în subconştientul meu, nesuferitul cuvânt se asociază cu trei perioade, pe care le-am parcurs, parţial sau în totalitate, de-a lungul existenţei mele de aproape cincizeci de ani.

Mi-am amintit de prima perioada, cea comunistă care, timp de patruzeci şi cinci de ani, a încercat să impună nişte aşa-zise reforme, ce ar fi dus, conform propagandei de atunci, la desăvârşirea unei societăţi comuniste profund egalitariste, formata doar din cetăţeni mulţumiţi, lipsiţi de orice ambiţii, oferind „după posibilităţi”, total dezinteresaţi şi primind strict „după nevoile fiecăruia”.

A doua perioadă care mi-a venit în minte, este cea a guvernării CDR-iste (1996 - 2000), când „15000 de specialişti” se învârteau ca nişte oi capii prin sediile instituţiilor de guvernământ, mulţi neînţelegând nici chiar ei cum au ajuns acolo şi nepricepând nimic din ceea ce înseamnă mecanismele de funcţionare a unui stat. Au descoperit şi ei cuvântul salvator „reformă” pe care l-au asociat orbecăielii lor penibile prin hăţişul problemelor complexe ale ţării. Dezastrul economic şi haosul social generate de ineficienţa acţiunilor lor erau explicate românului flămând şi dezorientat, ca fiind primele rezultate ale acestor aşa-numite reforme, care într-o primă fază ar fi avut  efecte dureroase pentru populaţie, însă ar fi făcut să curgă lapte şi miere în viitor.

A treia perioadă aş dori să mi-o amintesc, sau s-o uit dacă ar fi posibil, dar din păcate nu se poate, ea fiind în plină desfăşurare şi, din nefericire, se pare, într-o fază incipientă. Aceasta din urmă are elemente comune cu ambele perioade menţionate anterior. „Succesul” orbecăielii actualilor guvernanţi (mulţi dintre ei protagonişti şi ai celei de a doua perioade) – orbecăială pe care ei o numesc tot „reformă” – este asigurat împotriva reacţiei populare printr-un surprinzător de bine orchestrat proces de învrăjbire şi dezbinare a diverselor categorii sociale, foarte asemănător perioadei de instaurare a regimului comunist.

Percepţia mea de simplu cetăţean, care e forţat să asiste neputincios la degradarea tuturor valorilor sociale, culturale şi morale ale naţiunii, este aceea de întoarcere cu circa doua sute de ani în timp. Am senzaţia ca trăiesc acele aspecte ale vieţii sociale, culturale şi economice, pe care mi le imaginam eu ca fiind caracteristice perioadei fanariote, respectiv: o activitate culturală slabă, aproape inexistentă, o economie subdezvoltată şi o fiscalitate împovărătoare, precum şi o populaţie trăind la limita subzistenţei.

Ce nu înţeleg cei mai mulţi oameni politici de pe la noi, dar şi de pe alte meleaguri, este ca nu toţi cei care ajung să conducă destinele unei naţiuni sunt şi reformişti. Cei mai mulţi dintre ei ar trebui să se concentreze doar pe buna administrare a treburilor ţării, bună administrare care duce inevitabil şi la progres. Adevăraţii reformişti sunt oameni de geniu şi se nasc extrem de rar, iar istoria o poate confirma. Ei pot fi număraţi poate pe degetele de la două mâini, în întreaga istorie universală. În schimb, tot istoria ne oferă numeroase exemple de conducători care au crezut că reformă înseamnă ceea ce visau ei peste noapte, mulţi dintre ei pierzându-se definitiv în hăţişurile acesteia. Din păcate, aceştia din urmă au fost mult mai numeroşi decât primii, iar năzbâtiile lor au frânat considerabil dezvoltarea societăţii omeneşti.