La multi ani!

Tuturor acelora care, voit sau din intamplare, veti ajunge pe blogul meu, va urez s-aveti parte doar de bucurii in noul an, sa fiti sanatosi si increzatori in fortele proprii!
Nu va doresc bani, nici averi nemasurate, va urez insa sa va fie permanent mintea limpede, sa fiti inventivi, indrazneti, drepti si sa va iubiti si respectati semenii!
Va mai doresc sa va vedeti totdeauna lungul nasului, sa va stiti in orice moment, cu precizie, locul pe care-l meritati, sa nu va uitati si sa va respectati originile!
Ar mai fi multe de urat, dar...
La multi ani!

Învrăjbirea populaţiei

Mă doare sufletul când vad unde ne-a adus gândirea mediocră a actualilor conducători ai acestei ţărişoare amărâte şi pururea condamnate la sărăcie şi subdezvoltare.. Nu numai ca a învrăjbit diversele categorii sociale între ele, dar a reuşit  ca şi în cadrul aceleiaşi categorii să se mănânce oamenii între ei. De exemplu, pensionarii cu venituri sub 1000 lei se uită strâmb la cei cu venituri de peste 1000, dar si la cei care beneficiază de pensia minima garantata (sau cum s-o mai fi numind), pentru ca aceaştia din urma, chipurile, n-ar fi muncit pentru ea. Femeia de serviciu este pornită împotriva directorului şi în general, a tuturor angajaţilor din instituţie, pentru că au salarii mai mari decât ea şi-şi spune cu năduf: "Ăştia ar trebui să-şi măture singuri, nu să mă chinui eu, pe 500 lei să strâng mizeria după ei", uitând însă că dacă aceia şi-ar mătura singuri, ea n-ar mai avea  ce să caute în instituţie. Aceeaşi atitudine o au şi cei care lucrează în sectorul privat, faţă de cei din sectorul public, cum, de altfel, nu există o stare de conciliere nici între ţărani, muncitori şi intelectuali. Chiar şi tinerii au fost asmuţiţi împotriva bătrânilor şi invers.

Mai mult decât atât şi cu totul de neînţeles pentru orice minte corect organizată, se incită astăzi populaţia civilă împotriva instituţiilor statului (parlament, poliţie, justiţie etc.), de parcă, la nivelul conducerii statului, s-ar dori instituirea anarhiei şi nicidecum păstrarea unei ordini socială (recent, chiar o doamnă ministru în funcţie, hulea într-o convorbire televizată, o instanţă judecătorească, pentru că îndrăznise să se pronunţe în defavoarea ei, într-un proces intentat unei alte femei politician).

Exemple sunt multe, dar prefer sa mă opresc aici. Concluzia pe care o trag este ca nici regimul comunist nu  a provocat dezbinarea prin propovăduirea egalitarismului cu atâta ardoare ca cei ce ne conduc azi.

               Din totdeauna, la nivelul diverselor structuri, publice sau private, pentru a se descuraja corupţia sau pentru a se atrage oameni de valoare pe anumite posturi, ori pentru a recompensa anumite sacrificii sau munci periculoase, s-au plătit salarii mai mari decât altor categorii.

Am auzit cu toţii expresii de genul: "Ce, eu l-am pus sa se facă poliţist?" când un poliţist îşi pierde viata intr-o acţiune specifica muncii sale; "Eu l-am trimis in Afganistan? S-a dus pentru bani." când un militar îşi pierde viata in teatrul de operaţii din tara respectiva; „Ce-or fi mai vrând şi profesorii ăştia, că nu-i mai satură Dumnezeu?”, atunci când respectivii îşi strigă nemulţumirile în nu ştiu care piaţă din Capitală. Exemplele ar putea continua cu referiri la situaţii din munca pompierilor, aviatorilor, magistraţilor etc. Ideea însă este că foarte mulţi dintre oameni ar vrea doar banii cu care sunt plătiţi aceşti oameni, nu si sacrificiile, dezavantajele si riscurile meseriilor lor. Acest mod de gândire simplist îl speculează cei ce ne conduc, în dorinţa lor (în mare parte realizată) de a ne învrăjbi pentru a ne manevra mai apoi după bunul lor plac.

Probabil ca vom ajunge sa trăim mai bine atunci când, în loc să strigam către guvernanţi: "Ala de ce are salariul 500 E? Vreau s-ajungă şi el la 150 ca mine!", vom spune: "Uitaţi ca exista salarii de 500, 1000, 10000 E. Vreau să crească şi al meu la 400, 500, 1000, 10000 etc."

Pentru asta va trebui însă să învăţăm să ne respectăm din nou,  aşa cum a ştiut s-o facă din totdeauna românul, care, chiar şi în vremurile cele mai tulburi, şi-a privit cu simpatie profesorul, şi-a stimat medicul şi a avut încredere în poliţie, în justiţie, în Biserică sau Armată.

Prin atitudinea noastră gen "Să moară şi capra vecinului",  le ridicam aleşilor noştri mingea la fileu. Nu le cerem în nici un fel să-şi pună mintea la contribuţie şi să ne mulţumească aducând bunăstare, ci îi lăsăm să adopte decizii demne de mintea unui copil mediocru de gimnaziu, pentru că, doar a reduce veniturile populaţiei ca măsură de ieşire din criză, în opinia mea, nu presupune nici studii economice superioare, nici inteligenta peste medie, din partea celor care le operează.

Romanii puturosi

Românii  au devenit cam puturoşi în ultima perioada. Sau poate că aşa au fost mereu în mintea unora. Până la urmă nu-i nici o nenorocire. Fiecare este liber să vadă realitate aşa cum il ajută cultura şi intelectul. De aceea, în opinia unora, romanii sunt ospitalieri, alţii îi văd ca fiind hoţi, mulţi spun că ar fi inteligenţi şi, nu puţini (culmea!) cred că ar fi extrem de muncitori.
Când însă eticheta de "puturos" este pusă de însuşi Presedintele României, pe frunte românului, situaţia devine extrem de delicată. Asta penru că, de regulă, tot ce-i scapă pe gură unui presedinte, reprezintă "pozitii oficiale". Preşedintele nu este o ţaţă de la ţară care, spărgând seminte pe băncuţa din faţa porţii, cleveteşte cu suratele, într-o după-amiază monotonă dintr-o duminică de vară.
Preşedintele este un cetăţean care şi-a pus o parte din existenţa sa în slujba poporului său. Când a decis să candideze, şi-a asumat ca principale responsabilităţi, apărarea intereselor şi a prestigiului cetătenilor aceste ţări.
Eu l-aş numi pe actulalul preşedinte, "primul puturos al ţării", întrucât se pare că în ultimii şase ani dumnealui a dormit la Cotroceni, din moment ce nu a aflat decât cu câteva zile în urmă, că acest popor este unul de leneşi. Nu contest că nu există şi destui indivizi certaţi cu munca în ţara asta, dar a generaliza în legătură cu acest aspect, mi se pare aproape o blasfemie, iar când acest fapt vine de la Preşedintele Românie, el devine aproape trădare naţională.
Românii n-au fost nicio dată leneşi... Nu sunt nici acum... Doar că, mulţi dintre ei s-au săturat să mai facă muncă "patriotică". Sunt derutaţi, speriaţi, resemnaţi în sărăcia lor unii, ori tentaţi să se orienteze spre diverse speculaţii alţii. De ce au ajuns aşa? Pentru că au constatat pe pielea lor (contrar teoriei preşedintelui), că în România nu se poate trăi bine, dacă munceşti bine.
Nu se întreabă oare domnul preşedinte, de ce românii merg în străinătate, unde fac muncile cele mai grele şi uneori cele mai josnice? Răspunsul e la mintea unui copil de clasa a doua: pentru că acolo sunt plătiţi (chiar dacă nu cum ar merita) atât cât să trăiască bine. Aici, la acelaşi volum de muncă, salariul încasat abia le ajunge unora să-şi plătească întreţinerea pe timp de iarnă.
Eu îi propun domnului Băsescu să facă următorul test: să ofere unui şomer, cu un ajutor de şomaj de 500 lei, un loc de muncă plătit cu 2000 de lei şi să ne spună apoi dacă respectivul a preferat să rămână în şomaj. Dacă se va întâmpla acest lucru, atunci eu jur că din acel moment voi crede tot ceea ce spune dumnealui şi voi fi convins că fac parte dintr-un popor de puturoşi.
Închei cu următorul mesaj: Treziţi-vă, domnilor guvernanţi! Începeţi să lucraţi doar pentru ţara aceasta şi pentru cetăţenii ei... aceia "proşti, da' mulţi"!

Cuvântul de-nceput!

Aceasta este prima mea postare pe un blog... Pe primul meu blog, de care sunt foarte mândru...
Nu ştiu în acest moment, dacă cineva o să citească cele scrise de mine aici, dar eu sunt încântat de faptul că voi avea un loc unde să-mi strig disperarea, să-mi plâng tristeţea, ori să-mi clamez bucuria.
Am să spun, pentru început, câteva cuvinte despre mine, pentru ca eventualii vizitatori ai blog-ului să aibă senzaţia că se află pe pagina cuiva cât de cât cunoscut.
M-am născut pe 14.09.1963, într-o localitate din jud. Buzău, acolo am copilărit şi tot acolo am absolvit cele opt clase ale învăţământului primar şi gimnazial.
La vârsta de 15 ani şi o zi, îmbrăcam prima uniformă a Armatei Române - cea de elev de liceu militar (Liceul Militar "Dimitrie Cantemir", Breaza, jud. Prahova). Viaţa de licean, pentru mine, ca dealtfel pentru toţi colegii mei din acea perioadă, a însemnat patru ani lungi şi grei, încărcaţi cu toate privaţiunile cunoscute ale traiului cazon. Acestor patru ani le-au urmat alţi trei - tot de regim cazon, mai dur însă şi mai restrictiv decât cel anterior - de elev de şcoala militară.
Multi, probabil peste 90% dintre oameni, nu puteau şi nici astăzi nu pot să înţeleagă cum, nişte tineri precum eu şi colegii mei, se supuneau de bună voie, unui regim de viaţă aproape spartană, la vârste atât de fragede. Ei bine, le pot spune acelor oameni de acum - aşa cum le spuneam şi celor care atunci, mai în zeflemea sau în serios, îmi aruncau subtil remarci de genul: "De! Armată ti-a trebuit?" - că forţa de a rezista tuturor acelor privaţiuni, rezida din credinţa noastră în nobleţea profesiei pentru care ne pregăteam, din respectul şi încrederea pe care ni le acordau semenii noştri, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei nu ne-nţelegeau sacrificiul şi, nu în ultimul rând, dintr-o oarecare doză de patriotism (devenit desuet astăzi), pe care nouă, pe vremea aceea, ni-l insuflau încă dascălii noştri, chiar din clasele mici.
Am ieşit ofiţer în 1985 şi mi-am desfăşurat activitatea în această calitate timp de 21 de ani, cu onoare şi respect faţă de instituţia militară, aşa cum am fost învăţat în cei şapte ani de ucenicie a armelor, petrecuţi în liceu şi şcoala militară.
În sfârşit, în anul 2006 am fost disponibilizat şi trecut în rezervă la gradul de maior, ca urmare a reorganizării unităţii la care activam, reorganizare ce a constat în reducerea drastica a efectivelor acesteia şi cu precădere a posturilor de ofiţer superior.
Cei patru ani care au trecut de la schimbarea cazărmii cu jungla din afara ei, nu au adus nimic nou în existenţa mea, iar toate încercarile pe care le-am facut cu scopul de a-mi gasi un nou drum, s-au lovit, de fiecare dată, de zidul covârşitor al prejudecăţilor înconştient întreţinute de la cel mai înalt nivel al structurilor statului.
Aceasta este biografia mea succintă care, fără riscul de a greşi, ar putea fi atribuită (exceptând anii si perioadele concrete) şi altor zeci de mii de camarazi ai mei, loviţi crunt astăzi în idealurile pentru care şi-au sacrificat tinereţea şi, unii,  chiar o parte din copilărie.